Timp, încotro mergi ?

"Timp, încotro mergi ? Spre ce meleaguri noi grăbit alergi ? Şi cum poți într-o zi. Să schimbi în oameni mari niște copii ?" Sună cunoscut, nu? Aproape că a devenit un clişeu al tranziţiei dinspre licean spre "om mare", însă rămâne un clişeu. Cred că nu este vreo persoană căreia să nu i se fi spus la finalul anilor de liceu cel puţin o frază de genul "de acum eşti om mare, gata cu copilăriile". Cât de dur sună "de acum", de parcă aş putea într-o clipă să mă despart de o bucată din mine, de parcă aş putea să spun adio şi să nu mai simt nimic. "Oamenii mari" sunt duri, reci şi parcă inumani când ne cer să uităm o simplitate complicată a vieţii, parcă ne cer să uităm pentru că ei nu se pot întoarce în timp, parcă durerea rupturii noastre le hrăneşte propria falsă fericire. Cum poţi să îi ceri unui copil cu vise mari, să nu mai viseze, să nu mai fie copil, să fie matur? În ceea ce mă priveşte, n-am încetat să fiu licean, voi fi licean până la capăt. E ca şi cum cineva mi-ar impune să nu mai fiu copil, sunt şi voi fi copil atâta timp cât voi avea părinţi, pentru că părinţii ne fac copii, şi nu noi singuri. Exact cum suntem copii pentru că avem părinţi, aşa suntem şi liceeni pentru că avem colegi. Colegii noştrii cu care am râs şi plâns deopotrivă, cu care am chiulit sau copiat. De multe ori vroiam să creştem mari, dar acum am vrea să oprim timpul, dacă nu chiar să îl dăm înapoi. De ce? Probabil pentru că "oamenii mari" nu mai visează cu sufletul, ci cu mintea. Oare cum ar arăta o lume condusă de copii?