Voce sau marionetă?

De ce s-ar implica un tânăr în ceea ce se numeşte "politic"? Răspunsul la această întrebare este destul de simplu, sau cel puţin aşa pare. Răspunsul teoretic, care vorba vine, într-o lume perfectă ar fi practic, este că implicarea în sfera politică îţi dă şansa să fii un fulg de nea al bulgărelui. Ce este bulgărele? Este schimbarea, societatea care funcţionează după reguli etice şi morale, ideale. În vise, nu? În România, căci nu vorbim despre Africa de Sud, chit că..., bulgărele este schimbarea pe care toţi par a şi-o dori. Şi totuşi, de ce m-aş implica în sfera politicului? Pentru că ştiu care sunt "hibele" din sistem, pentru că m-am lovit de ele în calitatea mea de simplu cetăţean tratat de funcţionarii publici, şi nu numai, ca un cerşetor atunci când, culmea, am ceva de plătit. M-am lovit de sistem şi atunci când era să îmi omoare creativitatea şi elanul ţintuindu-mă şase, şapte ore timp de doisprezece ani, pe un scaun într-o sală de clasă şi obligându-mă să teoretizez, în loc să învăţ aplicând. M-am lovit de sistem şi atunci când am încercat să aduc schimbări prin mediul ONG. Cum? Simplu, prin faptul că grupul ţintă este format din tinerii ţintuiţi pe scaune. Se pare că loviturile sunt utile. Oare? 

Dar de ce NU mă implic în sfera politicului? Simplu. Pentru că în organizaţiile de tineret "chef" (nu de viaţă sau de a face ceva)  înlocuieşte cuvinte precum iniţiativă, implicare sau dezvoltare. Pentru că este nevoie de marionete, şi nu de creiere, este nevoie de oameni care să le pună LOR planurile învechite în aplicare, care să împartă pliante şi să le scandeze numele, şi nu de "voci". În ce an suntem? 2012? Sigur? Este evident că, în ceea ce priveşte clasa politică "adultă" schimbarea nu poate fi majoră datorită modului în care au fost învăţaţi mulţi să gândească, dar organizaţiile de tineret de ce nu sunt lăsate să se dezvolte astfel încât să poată creşte lideri adevăraţi, nu marionete ahtiate după putere? Poate pentru că închisorile din România au o capacitate prea redusă pentru numărul prea ridicat al celor care ar trebui să stea după gratii pentru faptele lor? 

Şi totuşi, ce fac? Nu, nu stau şi aştept să facă alţii ceva pentru mine, ci încerc să îmi fac treaba cât pot de bine, fără a mă uita "în ograda vecinului", încerc să mă dezvolt câte puţin în fiecare zi şi să îi conving şi pe alţii că schimbarea pe care o aşteptăm poate fi generată doar de noi, prin faptele noastre zilnice.

Defineste "acum"

Acum e ACUM, acum nu e poate, acum nu e maine, acum nu e mai tarziu. Cand suntem mici 'acum', chiar inseamna 'acum', insa odata cu trecerea anilor, cu maturizarea, 'acum' devine 'maine', 'mai tarziu', 'poate', 'daca'... Daca ne-ar ramane reflexul de a face lucrurile exact in momentul in care spunem ca le vom face, oare cum ar arata viata noastra? Oare cum ar arata planeta? Oare cum ar arata o lume a oamenilor mari in care copiii ar sta langa ei si le-ar reaminti ce au promis sa realizeze si mai ales, cand?Pentru tine ce inseamna ACUM? Acum, sau...mai tarziu putin?

Ne pretindem a fi oameni, dar uitam sa ajutam

Am fost invatati sa fim buni, dar totusi, suntem atat de rai

Am invatat sa iertam, dar totusi, nu putem nici macar sa uitam

Am invatat sa scriem si  sa citim, dar totusi nu suntem  capabili sa ne exprimam

Sincer, onest, deschis, liber

Au murit oameni in decembrie '89 pentru ca noi sa fim liberi

Iar noi astazi ne batem joc de libertatea noastra si lupta lor

Uitandu-ne valorile, calcand peste istorie si chiulind de la construirea propriului viitor

Au murit pentru noi oameni pentru ca democratie sa existe pe bune, nu doar in dictionar

Au murit oameni pentru ca limbile straine sa poata fi folosite nu doar de membrii de partid plecati in delegatii

Iar noi stam si asteptam sa cada ceva din cer, dar nu va fi asa

Suntem o generatie care trebuie sa lupte, suntem generatia care trebuie sa demonstreze prin fapte si nu prin vorbe ca vrea altceva si ca poate sa-si construiasca o tara in care sa poata trai

Suntem generatia pe care o asteapta alte generatii, suntem cei care vor da exemplul

Chiar daca schimbarea nu va fi finalizata de catre noi, macar vom cladi jumatate de horn, iar fumul va iesi afara macar pe jumatate

Iar copiilor nostri le va ramane responsabilitatea de a aerisi in intregime casa in care un popor traieste

Lor le-a fost impusa o mentalitate, ei au trait cu prea multe stereotipuri, dar noi?

Noi ce scuza avem? Am trait cu Cartoon Network, cu Romania Libera, cu posturi tv  internationale, am copilarit fara teama de militie si avut mai multe drepturi decat obligatii

Noi nu avem scuza, noi avem responsabilitati fata de ei, de noi, si iar de ei.

Avem imprejurarea potrivita pentru a demonstra ca nu suntem huligani,  ratati sau fara viitor. Avem imprejurarea sa demonstram cata vointa avem si cat de buni suntem.

Lecturi Urbane, Aici ,Acum

După evenimentele din ultimul an, cred cu tărie că cele mai satisfăcătoare, frumoase, reuşite lucruri sunt cele făcute spontan. Aşa a apărut Never Too Young în viaţa mea, aşa au apărut Lecturi Urbane, spontan. Acum aproape o lună, Radu, colegul meu "de suferinţă" de la ANTY îmi trimitea un link spre blogul lui Adrian Ciubotaru. Eu îl citesc de ceva vreme şi mă gândeam care e minunea pe care nu o descoperisem eu încă :)) Aşa e când crezi că le-ai văzut pe toate. Lecturi Urbane Alba Iulia început cu "nu le trimiţi un mail?" şi a continuat cu un răspuns spontan al Cristianei Andrei, un om de care imi e tare drag chiar dacă încă nu o cunosc personal, care ne spunea că putem să organizăm noi ediţiile LU. Spontaneitatea de care ziceam la început, se referă la faptul că ne-am ghidat după un impulsivitate de moment. Lipsa impulsivităţii ne-ar fi costat acest minunat proiect, deoarece, ulterior am aflat că bloggerii albaiulieni trimiseseră un mail cu doar o zi mai târziu. Norocul nostru, dar nu e bai, pentru că şi ei au dezvoltat o iniţiativă foarte faină "Comoara din cetate". Oraş mic, oameni mari:)

Timp, încotro mergi ?

"Timp, încotro mergi ? Spre ce meleaguri noi grăbit alergi ? Şi cum poți într-o zi. Să schimbi în oameni mari niște copii ?" Sună cunoscut, nu? Aproape că a devenit un clişeu al tranziţiei dinspre licean spre "om mare", însă rămâne un clişeu. Cred că nu este vreo persoană căreia să nu i se fi spus la finalul anilor de liceu cel puţin o frază de genul "de acum eşti om mare, gata cu copilăriile". Cât de dur sună "de acum", de parcă aş putea într-o clipă să mă despart de o bucată din mine, de parcă aş putea să spun adio şi să nu mai simt nimic. "Oamenii mari" sunt duri, reci şi parcă inumani când ne cer să uităm o simplitate complicată a vieţii, parcă ne cer să uităm pentru că ei nu se pot întoarce în timp, parcă durerea rupturii noastre le hrăneşte propria falsă fericire. Cum poţi să îi ceri unui copil cu vise mari, să nu mai viseze, să nu mai fie copil, să fie matur? În ceea ce mă priveşte, n-am încetat să fiu licean, voi fi licean până la capăt. E ca şi cum cineva mi-ar impune să nu mai fiu copil, sunt şi voi fi copil atâta timp cât voi avea părinţi, pentru că părinţii ne fac copii, şi nu noi singuri. Exact cum suntem copii pentru că avem părinţi, aşa suntem şi liceeni pentru că avem colegi. Colegii noştrii cu care am râs şi plâns deopotrivă, cu care am chiulit sau copiat. De multe ori vroiam să creştem mari, dar acum am vrea să oprim timpul, dacă nu chiar să îl dăm înapoi. De ce? Probabil pentru că "oamenii mari" nu mai visează cu sufletul, ci cu mintea. Oare cum ar arăta o lume condusă de copii?